Am fost atat de trista cand ai plecat...Simteam ca nimic nu mai are sens in viata mea si ca buzele imi erau cusute cu fire de sange, cusute sa nu mai zambeasca niciodata. Imi taraiam picioarele, devenite deodata grele prin balti, prin noroi, prin ramasite de ploaie amagitoare. Calcam pe mizeria care se lipea de mine ca un blestem nenorocit de care nu puteam scapa nici macar sperand...
Credeam ca ma va purifica de dragostea pe care ti-o port. Credeam ca ma voi simti proaspata si gata sa iubesc din nou. Dar nu facea decat sa spele sperantele, visele nebunesti pe care mi le-ai inspirat, fericirea care imi ramasese ca o ultima imagine a ta.
Unde esti acum, Soare? Pe cine iubesti si cine te iubeste? Zilele in care iti mai amintesti de mine si imi mai trimiti cate o raza sunt singurele care ma tin in viata, care imi ajung sa trec prin lumea asta fada, fara sa las urme, fara sa sper si fara sa zambesc.
Dar stiu ca te vei intoarce la mine, Soare...stiu ca nu m-ai putut uita, ca vei veni inapoi. Iti simt caldura, mirosul, mangaierile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu